Graunte De Nisip
Cand oamenii au creat lumea din urma
El privea deja spre apus, asezat
in varvul unei piramite in desert…
– era mai aproape acum… atat de aproape
de toti acei zei pe care ii dispretuise.
Era tanar cand lumea dintai se nascuse
– prea mandru de propria-i stea
in ale carei colturi intrezarise deja omul
Dar omul nu sa dovedit niciodata minunea –
focul pe care il astepta. Zeii jucasera
inca o data tabinet cartile lui…
Acum, lumea dintai era un graunte de nisip
“O picatura de Mercur, altauri de
trei prafuri de femeie,… al saselea colt
al unei stele si inelele celui de-al noua zeu…
Toate alaturi de…”
Nu erau amintiri… El, firul de vant
devenise acum calatorul…
una din fiintele acelea eterne…
traind mereu pe o frantura de streasina
a unei pleoape intredeschise…
Avea ochii inchisi insa lumea…
Lumea era doar un graunte de nisip.
2008,02,25