Pe mal inspumat de albastru candid
Scoici mi-au ramas sfaramate supt
picuri stravezii din taplile-mi insangerate
Azi unde esti? Maine unde sunt… –
un joc de a fi… mereu negasit cautat
De ti-as putea cunoaste numele asa cum
vocea ti-am cunoscut-o d-inaintea tacerii…
Tu taci! La masa la care te-am lasat
invaluit in patura sufocata a timpului
Continui sa taci! “Dumnezeule, sunt eu!
Existenta aia prapadita alaturi de care
traiai impreuna cu trecerea muta a timpului!”
Tot taci! Eu plang prin gaurile-n ruina ruginie
ce le sapam sa ne ascundem impreuna nemeriatata tacere
“Niciodata vocea…” Spuneai tu.. care zidit
de propria caramida cazuta dupa fiecare dragoste
Ne-am prins de maini si ne luam zborul in lumi cu licuri argintii, dantele violet si flori albe
Dansam, iubito, acoperind soarele cu aripile noastre infernale…
Iar bucuria noastra zeiasca a nascut printre ei o noua Apocalipsa!
Despartiti, suntem cele doua aripi fragile ale unui fluture de mai,
mereu in zoborul dezordonat pe fire plumbuite de vant albastrui.
Uniti… numai in clipa statica a mortii firaviului inaripat cand,
asezat spre a fi ucis, isi strange aripile mititele
intr-o imbratisare crunta si atat de subtire, facandu-le una…