SciFi & Fantasy

Se termina cerul

Singurul sau refugiu parea sa fie propriul atutomobil, atunci cand statea singur in spatele volanului, conducand pe drumurile interminabile. Vehiculul se deplasa, acum, cu viteza, pe unul din imensele coridoare destinate traficului din Z19, mai bine zis, zona 19 a Teritoriilor Neutre, indreptandu-se catre una din cele cincisprezce iesiri ale orasului subteran Kilimanjaro.

“Esti sigur ca facem ceea ce trebuie?” Erau ultimele cuvinte ale sotiei sale inainte sa plece catre sediul Aliantei Ameurasice, o alianta formata din cea mai mare parte a Europei, ambele continente Americane si o mare parte a continentului Asiatic, divizat acum in mai bine de optzeci de state.

Nouasprezece Zile

Obosita se ridica de la masa, lasand creionul sa ii pice din mana. Parea deja prea mult pentru ziua aceea. De fapt se plictisise. Nu reusise deca sa umple doua pagini cu randuri ce nu aveau nici un sens nici macar pentru ea. Se opri in fata ferestrei, privind catre biserica a carei turla se inalta in departare, insa privirea ii trecuse deja de acel ultim varf cleric. De-ar fi putut descarca din memorie, imaginile pe care le vedea, asa cum ii apareau, ar fi fost mai mult decat perfect, insa tehnologia nu ii permitea acest lucru. Legile morale nu ii permiteau acest lucru. Era scriitoare. Trebuia sa creeze in modul traditional, cu pixul in mana si teancul de foi in fata.

Daemon

“Vreau sa te stiu… Vreau sa te cunosc cum nu te-a mai cunoscut nimeni, Fabian… Vreau sa îti cunosc fiecare cotlon al fiintei tale, a sufletului tau…”

Stia ca nu o va putea lasa niciodata pe deplin înlauntrul sau. Si totusi promisese. Promisese pentru ca era atât de îndragostit de fiinta ei – de sufletul ei atât de cald si frumos încât nu i-ar fi putut refuza nimic. De atunci traia cu o continua temere ca totul se va sfârsi rau. Îi spusese de pe atunci ca nu va putea, si ca se va chiui mult sa afle anumite parti ale sale… Dar momentul acela… pe care credea ca avea sa îl întârzie pâna la sfârsit… era acum aici…

Dorurile

durerea partii întâi

Ascuns dupa trunchiul gros al unui copac, pe cealalta parte a strazii privea tacut gradina casei ei, poate singura gradina ce nu avea un gardulet înalt si impunator, permitând sa îti arunci o privire înauntru. Teiul imens, despre care ea îi vorbise de atâtea ori în primele scrisori, domnea peste o parte a curtii, umbrind aproape jumatate din casa. Da, aceea trebuia sa fie camera ei, umbrita din plin de coroana batrânului copac, si parfumata acum de florile acelea ce îti îmbatau simtirile.

255

“Ce ai gasit acolo?”

“Nu e treaba ta! E al meu.”

Baiatul se apropie si zmulse din mana fetei inelul pe care il gasise in pamant in apropierea constructiei aceleia enorme. Il privi bine, si il analiza timp indelungat. Da. Era aur; acum puteau sa cumpere mancare multa cu el. Nu mai aveau sa moara de foame. Primele lacrimi se ivira deja in ochii fetei. Stia ca nu avea sa mai primeasca obiectul acela frumos stralucitor sub forma de cerc inapoi. Si ea care vroia sa si-l atarne ca medalion la bratara de piele pe care i-o facuse mama ei.