Se termina cerul

Singurul sau refugiu parea sa fie propriul atutomobil, atunci cand statea singur in spatele volanului, conducand pe drumurile interminabile. Vehiculul se deplasa, acum, cu viteza, pe unul din imensele coridoare destinate traficului din Z19, mai bine zis, zona 19 a Teritoriilor Neutre, indreptandu-se catre una din cele cincisprezce iesiri ale orasului subteran Kilimanjaro.

“Esti sigur ca facem ceea ce trebuie?” Erau ultimele cuvinte ale sotiei sale inainte sa plece catre sediul Aliantei Ameurasice, o alianta formata din cea mai mare parte a Europei, ambele continente Americane si o mare parte a continentului Asiatic, divizat acum in mai bine de optzeci de state. “Aveau dreptate acum doua sute de ani cand au spus ca lumea va fi guvernata de savanti” gandi. “Au prevazut multe lucruri, insa nu au putut prevedea incapacitatea noastra de a lupta cu noi insine. Ai avut dreptate, Anna. Ai avut atat de mare dreptate.” Aproape ca ii parea rau ca isi parasise sotia din nou, pentru acelasi proiect la care lucrau de ani de zile.

“Am o idee geniala, domnule. Si poate ca e singura noastra sansa de supravietuire ca specie.” Albert Klein. Omul cu cele mai interesante idei din toate colturile lumii, dar in acelasi timp si cele mai nebunesti. Datorita lui au reusit sa puna pe picioare statia coloniala internationala de pe orbita lui Saturn. Primul oras suspendat de pe acea planeta. Daca venise la el pentru finantare, era absolut sigur ca toti cei dinaintea sa il crezusera ori nebun, ori ii considerasera ideea imposibil de realizat. Adevarul era ca si pe el, cand a auzit prima data despre ce e vorba, aproape ca il bufnise rasul. “Albert, iti respect ideile, omule, dar asa ceva e practic imposibil. Noi nu suntem Dumnezeu! Nu. Imi pare rau, dar nu pot sa cred ca ai putea realiza asa ceva.” Albert ii zambise superior si ii inmanase un memory crystal spunandu-i simplu: “Se poate! Trebuie doar sa crezi.” A aflat mult mai tarziu ca datele pe care le analizase atunci erau usor false, dar pana sa afle acel lucru, rezultatele au inceput sa apara. Erau chiar pe calea cea buna.

“Imagineaza-ti o celula autonoma, care se divide din nimic.” Cascase ochii cat cepele, apoi zambise prosesc. Omul din fata sa era cu siguranta pus pe glume. “Bine… nu chiar din nimic. Celula asta e… speciala, Martin. Sa spunem ca… in clipa in care simte nevoia sa se divida, incepe si absoarbe elementele din mediul inconjurator si apoi le prelucreaza.”

“Vrei sa spui ca poti crea o celula care se hraneste cu aer?” Remarca ironica. Oare de ce ii scapase o remarca asa de copilareasca in momentul acela? “Nu. Celula se va hrani intotdeauna cu radiatie. Orice tip de radiatie. Va folosi… aer, daca tu vrei, pentru reproducere. De fapt, daca vrei… orice material din jurul sau chiar si selectiv.” Nu era deloc rea ideea. Poate mult prea fantastica, dar…

“Bine… dar… cum putem controla multiplicarea? Nu cred ca dorim sa creem ceva care sa ne consume cu totul doar din dorinta de a se multiplica.” Cel de-al doilea om, care pana atunci nu isi ridicase ochii de pe colile albe asezate pe birou, replica scurt: “Scopul celulei nu va fi multipilicarea. Ne-am propus mult mai mult decat atat. Dar, ca sa raspund la intrebarea dumneavoastra, programand-o. Sau… programandu-le. Si ca individ, dar si ca grup, celulele vor fi programate sa indeplineasca un anumit scop. Orice scop…”

Martin inghiti in sec in momentul acela. “Vrei sa spui ca poti crea o fiinta complet autonoma? Care sa nu mai aiba nevoie de nimic din mediul inconjurator pentru a exista?” Da. Lucrul acela vroiau sa il sugereze cei doi.

“Martin, prietene, pot crea fiinta umana perfecta. Nu va avea nevoie de mediul inconjurator decat ca sa evolueze. Pot programa celulele sa traiasca o vesnicie sau sa moara pentru ca asa li s-a spus, pot sa las fiinta in sine sa isi programeze singura moartea atunci cand doreste, pot face absolut orice, intelegi? Orice! Verifica doar datele!”

Inghiti pentru a doua oara in sec. O idee geniala, o idee atat de ireala incat nici nu ar fi trebuit sa existe. Era absolut normal ca celelalte institutii ale Uniunii Mondiale a Savantilor sau ale Aliantei Ameurasice sa refuze ideea. Era imposibil de realizat. Si… mai mult… ineca orice speranta ca omul sa supravietuiasca si sa parcurga scara evolutiei asa cum natura si-a propus la inceputuri.

Pe de alta parte nu mai putea fi vorba de natura pe planeta aceea. Odata cu ultimele doua razboaie mondiale, totul era un pustiu. Nu putea intelege cum de inca mai existau ecosisteme capabile sa supravietuiasca. Si unul din ele era Zona 19 din Teritoriile Neutre, inconjurand masivul Kilimanjaro pe o raza de 500 km. “Dar si acesta a inceput sa se destrame usor…” Iar acum… amentarile coloniilor spatiale… Nu era indeajuns ca au reusit sa macine planeta din interior, acum isi facusera dusmani si printre colonisti.

Doi ani mai tarziu, Albert Klein navalea inebunit in biroul finantatorului sau: “Martin! Martin, am reusit! Prima celula autonoma! Am reusit, Martin. Se hraneste cu radiatii, asa cum ti-am promis!” Avea patruzeci si opt de ani atunci, era seful departamentului de Inovatii in Biochimie al Teritoriilor Neutre, si la fiecare intrunire ai mebrilor acestui departament, sau a oricarei organizatii de bio sau organochimie la care era invitat, isi facuse un obicei sa inceapa cu aceeasi fraza: “Doua sute de ani de la ultimul razboi mondial, iar noi nu am rezolvat nici macar jumate din problemele cauzate de acesta.”.

Peste inca cinci ani, Johan Klein, fiul lui Albert, crea prima fiinta autonoma. Ii trebuisera doar cateva zile sa ajunga la nivelul de maturitate pe care Johan i-l programase initial. O numise Maria, in memoria fetitei sale, care murise la nastere. “Prima copie a organismului uman, modificata pentru a fi complet autonoma. E identica unui om pana la cele mai mici detalii, si totusi, in anumite privinte, am depasit omul cu mult pe scara evolutiei.”

Ajuns acasa isi aprinse o tigara si se aseza pe canapea. Simtea nevoia sa bea ceva tare. Se ridica si isi turna un Scotch, apoi arunca in pahar doua cuburi mari de gheata. Nu era atat de cald, dar taria bauturii il facea sa regurga la acest gest de fiecare data. Se aseza din nou pe canapea, si se intinse dupa teancul de foi din fata sa. Rapoarte peste rapoarte. Aproape ca le stia deja pe de rost. “Relatiile dintre Coloniile Spatiale si Alianta.”, “Starea de degradare a insulelor Indoneziene”, “Platoul Central Nord American si noua biosfera marina formata deasupra acesteia”, “Influentele noului El Nino asupra Emisferei Sud Americane”, etc. Cel din mana sa purta un titlu scurt: “Anna.” Cea de-a doua fiinta umana autonoma dezvoltata de catre Johan Klein. Identica Mariei, insa mult mai umana, mai apropiata de constitutia mentala a omului. Pe Maria au trebuit sa o programeze intens si dupa ce a fost vreata. Anna era completa. Tot ce aveau acum nevoie era un specimen de gen masculin.

“Tata, azi am invatat despre oameni.” Nu il mai vazuse niciodata atat de bulversat pe Johan. Cel putin nu de la moartea fiicei sale. Intelegea insa. “Omul asta chiar se gandeste la Maria ca la propria fiica.” A doua zi il chema in birou ca sa il anunte ca ii permite sa o ia pe Maria acasa. Nana, sotia sa, asistenta in cadrul programului care le crease pe cele doua fete, era si ea de fata. “Martin… nu am cuvinte. Multumesc, domnule.”

Cat despre Anna… Frumoasa Anna… Eterna Anna… Oare va reusi vreodata sa o rasplateasca pentru bunatatea si intelepciunea ei? Au programat-o initial sa devina o tanara de douazeci si cinci de ani, iar dupa ce acapareaza toate informatiile necesare pentru o fiinta de varsta sa sa se poata auto programa de una singura. Primele entitati create de om. Si ei care visau mereu la roboti, la inteligenta artificiala bazata pe computere si creiere pozitronice…

Si Anna s-a dezvoltat frumos, perfect aproape, invatand tot ce era de invatat pentru a deveni umana. Insa un lucru nu il putea invata decat experimentand – sentimentele. La fel ca si in cazul Mariei, sentimentele erau singurul lucru pe care cele doua trebuiau sa le experimenteze singure. Fara ajutorul nimanui.

Avea cincizeci si doi de ani acum, si se refugiase din nou in spatele volanului halaiduind incontro il duceau drumurile. Anna, superba sa sotie, era plecata de doua luni de zile la Praga, pentru a prezenta Departamentului de Biochimie si Protectie a Mediului al Aliantei, un proiect de creare a unor cupole magnetice care sa protejeze ultimele biosfere ramase neatinse – Kilimanjaro si zona centrala a Cambodgiei. Nici una nu depasea mai mult de patru sute de kilometri patrati, iar pana la terminarea cupolelor, zonlele s-ar fi restrans si mai mult.

“Esti sigur ca facem ceea ce trebuie?” Il intreba daca era bine ca secretul existentei celor doua fiinte sa fie inca ascuns de omenire. “Mi-e teama, ca odata ce vor afla, vor fi total impotriva voastra, Anna. Oamenii nu au stiut niciodata sa vada adevaratele valori. Si ca dovoada iti dau situatia actuala a Terrei. Ar alege sa va distruga mai degraba, decat sa realizeze ca sunteti singura speranta de supravietuire a planetei asteia.”

Zonele Neutre. Era doar o denumire de fatada. Cateva state ale lumii, care in perioada ultimului razboi mondial, se declarasera neutre si – mai mult – creasera o alianta, care apoi a capatat forma unei uniuni. Acum, aceste zone formau un stat singular dispersat pe tot globul, condus de doua organizatii stiintifice una in Zona 19, iar cealalta in Zona 3 aflata in Scandinavia. De mai bine de trei sutede ani, statele din peninsula alaturi de Islanda si Finlanda formasera un stat de sine statator. Singurul stat neafectat complet de distrugerile masive din timpul ultimului razboi, dar, care in perioada postbelica a suferit pierzand treptat douazeci si una din cele douazeci si trei de ecosisteme. “Planeta si-a spus si ea cuvantul. Am pretins prea mult ca suntem stapanii ei. Nu o putem controla. Am deschis de prea multe ori cutia Pandorei ca sa mai putem repara ceva.”

“Ei?” Era asezat pe canapea, tinandu-si sotia in brate. “Nu au acceptat. Pastrarea singurelor zone verzi de pe planeta asta blestemata nu mai e de importanta pentru ei.” Pentru el era de astepat lucrul acesta, dar vroia sa incerce. Zonele neutre nu aveau o importanta economica atat de mare, tocmai datorita politicii lor in avantajul ecosistemelor pe care incercau sa le pastreze neatinse. “Martin, sunt zvonuri ca vor sa atace coloniile de pe Marte si Jupiter.”

Era de asteptat. Alianta inca era condusa de politicieni – oameni care nu vedeau decat importanta economica, puterea si influenta lor asupra celorlalte entitati din jurul lor. Nu era de-ajuns ca Zonele Neutre depindeau de ei si ca datorita lor planeta pierduse aproape toate zonele sale verzi.

“Intra Johan. Ia loc. Asa cum l-am sustinut pe tatal tau in multe din ideile sale, asa te-am sustin si te voi sustine in continuare si pe tine. Imi pare rau pentru Anana. Stiu ce inceamna sa pierzi o persoana iubita. Am sa te invit sa te muti cu noi de acum inainte si fac lucrul asta atat pentru tine cat si pentru Anna si Maria. E bine sa fim uniti prietene, mai ales ca in curand vor fi vremuri si mai rele.”

Vara anului 2739 aducea vesti rele. Alianta intrase in razboi cu Marte. Cu toate ca majoritatea conflictelor se ducea in spatiu, intreg Pamantul si mai ales oamenii aveau de suferit din nou. Populatia Terrei, redusa la un pic peste doua miliarde, se orienta acum spre sustinrea razboiului. Mai putin Zonele Neutre. Conduse in continuare de catre organizatii de oameni de stiinta, au considerat razboiul complet inutil, mai ales in momentul in care aceste mici locatii de pe pamant incepusera sa isi castige independenta economica din nou fata de Alianta.

Anna si Maria lucrau acum impreuna la constructia primului dom cu scut pe baza de rezonante magnetice, care, conform studiilor putea proteja zona impotriva oricarui element cunoscut ce putea afecta biosfera, pentru ca apoi sa introduca elemente care sa poata controla clima. Doua tinere ce in patruzeci si sapte de ani acaparasera toate cunostintele necesare despre omenire si stiintele sale. Doua tinere speciale. Martin tocmai implinise onorabila varsta de saptezeci si trei de ani. “Ma bucura enorm ca se inteleg atat de bine, Martin. Speram ca macar ea sa treaca repede peste moartea Ananei. Multumesc prietene. Iti multumesc pentru tot ceea ce ai facut pentru noi.” Martin il privi pe barbatul de langa el cu caldura. “Am facut doar ceea ce am considerat ca e necesar pentru noi toti, Johan.”

“Spune-mi tata, ce crezi despre razboiul impotriva coloniilor de pe Marte?” Johan se uita lung catre Marin si Anna, apoi isi stranse fiica in brate. “Nu are sorti de izbanda, Maria. Marte poate fi in pragul capitularii, dar Jupiter nu si-a declarat niciodata pe parcursul acestui razboi neutralitatea. Si, in plus, Marte e inca in putere si mai au un avantaj, de care Alianta inca se teme si pe care nu l-au putut neutraliza inca.” Toti se gandeau la arsenalul nuclear pe care regimurile dinaintea ultimului razboi mondial, dupa o intelegere comuna, le plasasera pe Marte, in scopul apararii planetei.

2743. Domul era terminat de mai bine de un an, avand peste sase mii de metri inaltime, si acoperind o suprafata de aproape sapte sute de km patrati in jurul imensului vulcan, trecand uneori cu mult peste granitele cu Alianta – terenuri pe care aceasta le cedase pentru ca nu le considera fiabile din punct de vedere economic. Alianta pierdea teren in favoarea coloniilor de pe Marte. Populatia domului – putin peste un milion cinci sute de mii de oameni, datorita orasului subteran Kilimanjaro.

“A inceput, asa-i?” Johan privea pe fereastra unuia din turnurile de supraveghere plasate aproape de varful vulcanului. “N-ar trebui sa le chemam pe fete inauntru?” Martin, tocmai accesase reteaua senzoriala externa a domului, si incerca sa se conecteze la reteaua de sateliti geostationari. Din cei douasprezece mii de sateliti ai Aliantei doar sase mai functionau. Intreg pamantul era lovit in continuu de mii de rachete nucleare lansate de pe Marte. Stia ca domul avea sa reziste. Proiectasera scuturile astfel, fara stirea Aliantei, prea preocupata de altfel cu razboiul.

“Anna, cum de iti poti alege infatisarea dupa bunul plac?” Cele doua fete se aflau aproape de platoul superior al vulcanului, care abia acum, dupa patru sute de ani, incepea sa isi refaca stratul de zapada. “Imi pot reprogama singura infatisarea.” Aplecandu-se pentru a mai lua o proba de gheata, Maria intreba daca poate invata si ea lucrul acela. “Cum sa nu, Maria. Nici nu e nevoie de laborator pentru lucrul acesta. Iti trebuie doar o picatura din sangele meu, pentru ca celulele tale sa preia informatiile necesare.” Ochii Mariei sclipeau, iar Anna intelese ca tanara isi dorea foarte mult lucrul acela. Lua un bisturiu din trusa si ii cresta varful degetului, apoi si-l cresta si pe al sau, si le lipi in dreptul crestaturii, insa ramase pierduta privind in departare. Maria se intoarse si ea.

O droiaie de ciuperci continuau sa se ridice in departare, in afara domului, in timp ce un strat gros de nori gri acoperea cu repeziciune cerul. Maria dadu drumul legaturii facute de Anna cuprinsa de un fior rece. “Se termina cerul…” Anna o privi nedumerita, apoi isi intoarse privirea catre zona in care exploziile inca ridicau noi ciuperci in aer. “Ultima carte impotriva Aliantei. Pamantul a pierdut orice sansa de supravietuire.”

“Si ce daca, Anna!” Cea numita isi intorse din nou privirea catre femeia de langa ea. “Nu intelegi, nu-i asa? Omenirea, Terra, nu mai puteau continua in stilul asta. Au ales sa se autodistruga una pe alta. In curand noi vom fi singurele care vom putea salva cultura si invataturile parintilor nostri, Anna. Noi vom crea viata din nou, noi suntem Eva acestor vremuri, Anna. Si vom crea o lume fara nevoi… una in care omul nu va mai avea pentru ce sa se lupte, pentru ca va avea tot ce ii va treubui. Si ce daca planeta a fost distrusa in totalitate. Cu ajutorul nostru omenirea va renaste…” Ca si cand ar fi putut citi gandurile Annei, Maria mai spuse decat doua cuvinte: “Sub ape!” apoi o lua de mana pe Anna si o indemna sa o urmeze. Se intoarceau in adapostul de pe platou – in curand avea sa ninga. “Pentru asta am fost create, Anna. Ii inteleg. Au dorit intotdeauna numai binele lumii asteia, si am de gand sa le indeplinesc dorinta. Acum hai. E timpul sa mergem acasa.