Icoana

Trezit din cosmarul amar, isi aprinde o tigara
O privire lunga spre cafeaua cu aroma de migdale –
rece. A mai trecut un veac de cand au adormit imbratisati
Acum insa, vantul fluiera a pustiu in padurea fermecata,
iar ielele si-au crescut radacini – au imbatranit contopite-n desisuri

Si lupii-au fugit! Iar demonii… ei, demonii au uitat pasii de dans –
inecati in fum sacadat, un vals stalcit… al lepadarii de sine
s-au retras si ei – furia-i a murit, razboiul cu sine s-a stins;
Si-a scos unghiile si le-a aruncat iarasi in uitare – om…
Copilele cu ochi de safir si par tesut din rubine-au trait
iar fecioara din stele, in stele s-antors… rece si uitata…

Cu chipul intre palme intelege acum – doar un alt vis –
din urma, doar un vis intr-o mare de valuri si spume…
Se-apropie iar – icoana-n rasarit si-un munte cu o cruce in varf
Si pasii-i sunt grei, dar n-are rost sa mai lupte
Cazand in genunghi, cu ochii in ceata, se pierde din nou –

O rugaciune-n soapta soptita amar,
Dintii scrasnind si mainile-nclestate-neputinta…
Icoana-a nestiintei, pierduta in neantul unei rasucite minti
Ne ratacim intr-un blestem cu iz de mucegai
De ce-ai venit? Si ce blestem aduci?