Azi, soarele a apus pe dos, iubite…
Si noi stateam pe dos imbratisati
pe cand el se stingea; iar petele negre,
de pe trupul tau, imi faceau foame…
Am lasat urme de bocanci, pe sanii lor, azi
Buzele sangerau, iar eu le sarutam
frenetic de fiecare data – mai mult! mai mult!
Eram atat de aproape sa descopar locul acela
in care moartea, viata, gandul si carnea
Am decis sa imi las unghiile sa creasca
doar ca sa pot scurma cu mai multa forta
dupa gandurile tale atat de ingropate.
Dimineata, cand ma trezesc, fumez vise –
doua pachete: unul cu aroma de cirese
si celalalt ”long” / Kent Long…
Dupa masa fumez iubiri – recomandarea
doctorului: intre una si trei pe zi…
Eu le fumez pe toate odata.
Asa nu am sa uit de ce mi te-am ales soata…
E-o noapte nebuna…
Dincolo de zabrelele camerei tale
intrezaresc aceeasi femeie cu parfum argintiu;
Miroase-a tigari…
inca mai simt gustul buzelor tale
tragand din filtrul light…
Cearsaful sfasiat de ghearele noastre
zace incoltit de coapsele tale…
Asa de alb ti-e trupul, de-atatea framantari…
Cand oamenii au creat lumea din urma
El privea deja spre apus, asezat
in varvul unei piramite in desert…
– era mai aproape acum… atat de aproape
de toti acei zei pe care ii dispretuise.
Era tanar cand lumea dintai se nascuse
– prea mandru de propria-i stea
in ale carei colturi intrezarise deja omul
Dar omul nu sa dovedit niciodata minunea –
Am aprins lumanarile albastre la
auzul pasilor soaptelor tale prin pene.
ai ajuns la timp, dorule drag –
de fapt timpul s-a hotarat sa ramana
in urma, s-astepte…
Imbratisati, alaturi de vreme
am revenit la masa de stejar, de unde
timpul s-a scurs, mai imbatranit decat noi –
masa tacerii –
E întuneric alaturi de formele acestea colturoase de stejar tacut
Într-un candelabru batrân, de alama-negrita
si-au început viata acum un mileniu si jumate
doua lumânari reci, arzând o noua vesnicie muta…
Timpul trece! Sub formele sale, trecând plapânde si adormite,
ale noastre par sa se schimbe cu fiece nesfârsita clipa
careia noi nu am stiut sa îi cerem sa ne ramâna…
Sub streasina ochilor tai se strâng siroaiele ploii;
Dorul de tine se scurge
la fel de greu precum stagnarea timpului.
Ne-am despartit pentru a plange-n tacere
In liniste ne curmam zilele
pentru a reveni unul langa altul
ca sa plecam din nou tarandu-ne prin
praful adormit al unei dureri rancede
Am sa ma bat singur in cuie, pe-un stalp
Dar si atunci ar mai ramane libera
Lupta din noi tine de ere…
Atunci aveam aripi –
S-au scuturat cu fiecare lovitura
ce ne-am oferit-o ca pe un dar
in zi de sarbatoare .
Au ramas doua perechi de crengi uscate,
frante la cele mai mici adieri
ale durerii…
Ingerii au uitat de noi
Culcat la capatul unui pat de pleoape
sterse de lacrimi ce au fost si-au sa vina
cu acelasi anotimp al plansului de mov…
astept…
Curg nori pietrificati in cuvinte dematerializate –
Peretii lasacasului nostru s-au topit in cantecul
unei valtori, curgand cascade peste randuri albastre
Cui sa te dau! Cui sa te am? Cui sa te doresc!
visez…
Ne incepuseram dansul pe ritm de valuri inspumate
Furtuna din noi deja reflecta tragic furtunile marii…
Ce-as mai putea spune?… M-am trezit!
Ingenuncheat pe plaja pustie a reflectiilor surde
Cu mainile pline de sanfele tau clocotit…
Clocoteam si eu in clacrimi cu tepi, brazdandu-mi obrazul
Te pierdusem cum nici macar o pasare nu se putea pierde…
Printre pene plumbuite de furtuna stravezie a marii de dincolo!