Masa tacerii

E întuneric alaturi de formele acestea colturoase de stejar tacut
Într-un candelabru batrân, de alama-negrita
si-au început viata acum un mileniu si jumate
doua lumânari reci, arzând o noua vesnicie muta…

Timpul trece! Sub formele sale, trecând plapânde si adormite,
ale noastre par sa se schimbe cu fiece nesfârsita clipa
careia noi nu am stiut sa îi cerem sa ne ramâna…

Sub streasina ochilor tai se strâng siroaiele ploii;
e singurul cântec gingas tacerii acesteia de piatra!

Nemaiîntelegând ploaia aceasta, ma ridic si urlu la tine scurt:
“De ce?” Nu astept… un raspuns… nu are sa vina niciodata…

În linistea de mormânt dintre noi, timpul a devenit subit
a treia persoana la masa rotunda a tacerii…
Ne luptam în tacere caci sabiile ni le-am rupt amândoi demult,
cand am ucis farâmele de cuvinte si furiile coborâte cascade!

Îti simt mâiniile înfipte în gâtul meu, cu dorinta nestapânita de a strânge –
te las; Te las caci nu am putut lupta niciodata,
Dar tu în schimb te arunci la gura mea spre sarutul otravitor –
ni-l dam unul altuia cu foame, ca apoi sa reluam masa tacerii…

Îti simt mâna curgând pe chipul meu, precum o boare de vânt dimineata
Niciodata vocea… vocea a ramas undeva în fundal
când am început sa ne curgem trupurile spre linistea aceasta absurda…
Doi pioni în linistea neschimbata a unui univers
pe care nimeni dintre cei vii, cu adevarat, nu stiu sa-l asculte…